…..Pe vremuri eram prieteni buni…foarte buni….eu, el (Dan), sotia lui (Gabi) si inca o colega (Ludmila)…Imparteam ore de serviciu, mancare, timp liber, secrete, sfaturi, barfe…Ne ajutam unul pe altul, ne ascultam…Chiar daca aveam familii, stiam ca ne puteam baza unul pe celalalt …un cuvant, un sfat, un zambet…

Apoi, cum se intampla adeseori, viata ne-a dus in alte parti…ne-a pus la incercare….ne-a pus in fata alte prioritati…Ne-am facut alti prieteni, alte anturaje…case, familii, copii… Ne-am intalnit tot mai rar…noi si familiile noastre…Evoluasem, crescusem, ne maturizasem…trecusem de faza prieteniei din tinerete…o ascunsesem fiecare in amintiri….

Dupa cativa ani, venise momentul doliului meu…Mi-aduc aminte ca m-am intalnit cu sotia lui- Gabi- pe strada si am stat mult de vorba…Mi-a spus atunci ca ea n-ar putea rezista daca ar fi in locul meu….si amandoi au fost cu sufletul alaturi de mine…Erau socati de situatiile prin care treceam…

Astazi, sunt eu cea socata…N-am mai vorbit de mult timp…nu ne-am mai vazut de mai bine de zece ani. Stiu ca, de multe ori, in ultimii 3-4 ani, m-am intrebat ce mai face, ce-i mai fac sotia si copiii….Ai mei, copii, isi aminteau ca s-au jucat impreuna cu ai lui cand erau mai mici. Ba chiar, fetita mea povesteste mereu de semnul de la ochi pe care l-a capatat dupa o cazatura la ei in casa, la o zi onomastica.

Zilele trecute bantuiam pe facebook…Am dat de ei…Niste poze de la mare, cu familia…

Am zis: “Oh, ce copii mari are! Cum a trecut timpul !”

Dar si: ” Doamne, dar ce slab e! Ce-i cu el?”

Uitandu-ma pe pagina si citind pe ici-pe colo, am ramas socata….Dan murise acum patru ani….de cancer, cred….Doamne, cum e posibil? Un om atat de tanar, in putere, cu cariera, familie frumoasa….Nu-mi revin….Doua zile am vorbit singura….il aveam parca in ochi…De patru ani si eu doar acum aflu….

Tot o am in fata ochilor pe Gabi, sotia lui, la intalnirea noastra, cum incerca sa-mi ridice moralul….Si-acum, ea…Stiu pe pielea mea prin ce trece si vreau sa-i fiu alaturi. Doi oameni care s-au iubit atat de mult, care au luptat sa faca copii si sa treaca de prejudecata diferentei de varsta, ea fiind cu cativa ani mai mare ca el…Pacat!…Pacat ca Dumnezeu ingaduie asemenea lucruri…

Imi pare rau de timpul pierdut, de timpul in care nu ne-am mai dat macar un telefon….De ce alegem , noi oamenii, sa ne indepartam asa, cateodata? Dam vina pe viata, pe orice….numai pe noi, nu….Si ne ajunge din urma o tragedie de asta si abia atunci realizam….

Ma gandeam…cu cati n-am mai vorbit de mult timp?….sau cu care vorbesc rar….fara nici un motiv….De ce fac asta? De ce facem asta?

Imi amintesc de el, intr-un moment, cu multi ani in urma, cand sufeream si eram constienta ca facusem o alegere gresita….S-a tinut dupa mine o zi intreaga, ingandurat, intrebandu-se daca sa-mi dea un sfat sau nu….Nu mai eram atunci asa de apropiati ca inainte. Intr-un final, cred ca si-a facut curaj si m-a intrebat:

“Chiar crezi ca merita? Chiar crezi ca merita sa risti tot pentru el? Gandeste-te!”

Stiu ca avea dreptate si mi-a facut bine sa stiu ca, cu toate ca ma indepartasem, in sufletul lui, in sufletul lor, ramasese grija si dorinta  ca eu sa fiu bine….Mereu imi aduc aminte de asta si acum…ii MULTUMESC….Poate ca, de acolo, de Sus, afla si el ….

Cred ca e o lectie…sa ne tinem oamenii dragi, prietenii, aproape cat inca putem….indiferent ce ni se intampla in viata, indiferent cat e de greu, cat suntem de ocupati, suparati sau prinsi cu altele….Pentru ca, uneori, poate fi prea….TARZIU….

Dumnezeu sa te odihneasca in pace!

5 iunie 2017

 

 

 

 

 

Tarziu…

One thought on “Tarziu…