George este un batranel singuratic. Slab, putin adus de spate, cu parul alb si ochi de senin. Sta linistit la o masa si mainile firave îi tremura usor. Pare rupt de tot ce-i in jur, cu gandurile departe…Din cand in cand, arunca cate-o privire fugara spre noi. Nu stie ce cautam aici. Parca nu-i sigur ca ce are pe masa este chiar pentru el.

Suntem cativa…Astazi, am facut mancare, am gatit pentru ei…Pentru batranii din azil…

Cateva bunicute sparg tacerea salii de mese. Verifica mancarea, isi dau cu parerea, isi aduc aminte de retetele lor…

Mai incolo, doi batranei se bucura sa incerce si altceva decat meniul lor zilnic. Se mira…nu stiu de ce facem asta…

Nu-i nimic extraordinar…Asa ne-am gandit, ca ar fi frumos sa gatim noi…Ca si cum am avea mai multi musafiri la masa…

George nu sta in compania celorlalti. Mananca incet, cu bucati mici…Parca ar vrea sa prelungeasca momentul…

Nu stiu de ce, doar el imi capteaza atentia. Poate ca iese din tipare? Din obisnuit?

Imi surprinde privirea. Zambeste incurcat…Ma apropii…

“E mancare ca acasa…”, imi spune aratand cu lingura spre farfurie.

“Ma bucur ca va place…”

“Da…Are gust…Are alt gust…”

Imi vine in gand  “mancare facuta cu sufletul, cu drag”, dar nu spun si cu voce tare. Mi se pare prea pompos chiar daca asa e.

“Mi-aduce aminte de casa…de copii…de zilele frumoase cand eram toti, o familie. Ciudat, nu? Cate amintiri poate sa trezeasca o ciorba!”

Zambeste…

“Stai, ia loc…Nu sta in picioare…”

Inainte sa-mi dau seama, se ridica greoi si trage un scaun sa ma asez. M-a lasat fara cuvinte. Cad incet pe scaun, incapabila sa articulez un cuvant. M-a luat prin surprindere. Sesizeaza uimirea mea si zambeste amuzat:

“Scoala veche, maniere vechi…Nu se uita…”

Zambesc si eu…

“Ai vrea sa mananci si tu ceva? Cred ca v-ati ostenit tare gatind pentru noi…”

“Nu, nu mi-e foame. Stiti, bucatarind, mai gusti de ici, de colo…Iti trece foamea…Dar o sa beau o cafea.”

N-apuc sa termin si George se ridica si striga in timp ce merge incet…

” Pot sa capat o cafea pentru domnisoara, va rog?”

Se intorc multe capete. Un coleg intra in joc si, ridicand mana semn ca a inteles, raspunde amuzat:

“Imediat! Ma ocup eu de asta…”

Revine….

“Asa….imediat aduce….”

Eu nu reusesc sa zic nimic…Ma uit interzisa la toata scena. Primesc cafeaua si-n timp ce mestec in ea, il intreb:

“Sunteti de mult aici?”

“De ceva vreme…Doi-trei ani… Nu mai stiu…Aici timpul trece altfel…”

“De ce? Domnul….”, zic incercand sa aflu cum il cheama.

“George…Doar George, fara domn…M-au domnit altii o viata intreaga. Mi s-a urat…”

Zambesc mirata.

“Am fost profesor, domnisoara. Iti dai seama cati ani am fost “domnul George” ?

“Profesor?”

“Da, de matematica…”

“Oh, greu…”

“Ce? Nu ti-a prea placut matematica, nu? ”

Rad

“Nu prea! Spre deloc…”

“N-ai avut rabdare sa te apleci cu dragoste asupra cifrelor. Multi nu au. Pentru mine, matematica a fost ca o poezie…”

“Nu m-asi fi gandit la asta! De ce aici?”

“La azil? Ce-i rau in asta?”

“Nu stiu, cand auzi de azil pare asa, ca un stigmat. Ca un abandon…Similar cu copiii care ajung la orfelinat…”

“Depinde cum ajungi aici. Da…Da…Pentru unii poate fi ca o pedeapsa, ca o inchisoare…Dar nu-i chiar asa! Eu am ales sa vin aici. Nimeni nu m-a obligat…nici nu mi-au sugerat vreodata asta… Singuratatea…Am zis ca e mai bine decat sa tocesc pervazul ferestrei uitandu-ma la oameni cat e ziua de lunga…”

“Dar familia? Prietenii?”

“Fiecare are drumul lui in viata…Trebuie sa-si vada de destin, de vise. Am doi copii: unul in Canada, celalalt in State, pe langa Chicago. ”

“Doamne, ce departe!”

“Da, dar ce sa faci?! Daca binele lor nu-i aici! Copiii trebuie sa aleaga, sa mearga acolo unde le va fi lor bine….nu tie! Nu trebuie sa stam in calea viselor lor. N-avem drept de viata si de moarte asupra lor…Daca le va fi lor bine, oriunde ar fi, iti va fi si tie! Ca, daca vor sa te ignore, sa te uite, sa nu le pese, o fac si daca stau peste strada…Asa am facut si noi, la randul nostru…Ne-am cautat fericirea prin lume. Si pentru parintii nostri era infinit mai greu. Nu existau, ca acum, atatea metode de comunicare….sa te vezi, sa vorbesti….”

Simt ca are nevoie sa vorbeasca asa ca nu-l intrerup….

“Am fost la ei! Au vrut sa raman acolo…O perioada am stat…Dar nu m-am putut acomoda. Parca nu puteam respira…Inima mea nu stia sa bata acolo…Am venit acasa…Sotia e plecata de mult la stele…Prietenii s-au imputinat…Suntem batrani…Multi ma asteapta deja dincolo…Stii cum e sa mergi pe strada si sa nu mai intalnesti cunoscuti, prieteni vechi? Parca bantui singur, parca te-ai ratacit…

Am zis intr-o zi: “Ia sa vin aici…Ce se poate intampla? Doar fac aceleasi lucruri de pensionar batran…” Mai era un vecin de prin cartier despre care auzisem ca-l adusese copiii aici. Am zis ca n-o sa fiu chiar singur. Copiii s-au mirat, s-au suparat….S-au simtit vinovati…Au zis ca platesc pe cineva sa aiba grija de mine daca vreau. N-am vrut! Eu ma hotarasem….In final, s-au impacat cu gandul. S-au gandit ca ma stiu in siguranta…Mi-au si spus: “E alegerea ta…Daca ar fi dupa noi, stii, am vrea sa vii aici….Vezi cum e…Daca nu-ti place, nu esti fortat sa stai acolo…” Si am plecat….”

“V-ati acomodat? Va vad cam retras….”

“Nu…ti se pare…Sunt ca in statiune…Copacii astia mari de-aici imi dau senzatia asta…Ma plimb, stau la aer…o tabla, o discutie, ceva stiri, ziare…mai scriu, mai pictez…Stii, am avut candva o expozitie….asa, mai mica…

Uneori ma rog sa-mi lase Dumnezeu mai multe zile…Sunt ocupat, am multe de facut…”

Rade…

A fost o zi lunga, plina….Ne pregatim de plecare….Cineva ma prinde de mana….George…

“Eu…te rog sa ma ierti…stiu ca e de pe masa….”

Vorbeste de floarea pe care o are in mana…

“Ma gandeam sa ti-o daruiesc…asa, ca un mic simbol…ca m-ai ascultat…ai avut rabdare cu un batran ca mine…Stii ce putini au rabdare sa asculte?…Si ce important este?….Ce mult face asta pentru noi? Sa nu te superi….”

Iau floarea si-l imbratisez…Ma dor ochii incercand sa-mi tin lacrimile multe care stau sa cada…Nu pot vorbi…Dac-as deschide gura ar iesi glas de lacrimi…Dar zambesc si el intelege…Inteleg si lacrimile din ochii lui…

Cred ca îi e dor si de copii….

 

28 ianuarie 2018

 

Povesti fara zane…