Ne cunoastem de multi ani. Am fost colege si prietene bune. Imi place sa cred ca, inca suntem. Chiar daca vorbim si ne vedem mai rar. Ne stiam secretele, dorintele, visele…Ieseam aproape in fiecare zi la plimbare si ne dadeam coate, chicotind, cand intalneam persoane care…ne starneau interesul…
Erau vremuri cand plimbarile prin parc erau la moda. Cand nu eram dependenti de mobil si de online. Daca ma gandesc la acele vremuri, vad doar parcul scaldat in soare, cu copaci inalti, batrani si-un lac mic ce trona in mijloc. Duminica era plin de barci si de copii…Alei pline de banci, vesnic ocupate, unde puteai sa-ti intalnesti jumatate din cunoscuti. Bine, mai era aleea de langa gardul parcului pe care nu stiu daca am mers o data sau de doua ori….Era ocupata, de regula, de tinerii de “bani gata” ai vremii…Nu aveam curaj sa merg pe acolo…Era ca si cum le invadai teritoriul…
Lumea acum se duce la mall, atunci se intalneau in parc…
Ne-am intalnit zilele trecute dupa ceva ani. Mai vorbisem la telefon dar nu ne vazusem. Curios, vorbim de aceiasi oameni, fosti colegi si cunoscuti, de parca abia ieri ne-am despartit. Vremea a turnat ceva ani peste noi dar discutiile noastre sunt aceleasi. Parca nu vrem sa ne despartim de un anumit timp.
Ne-am trecut viata in revista …am facut comparatii: atunci si acum…Oricate facilitati, avantaje, oportunitati…ramanem nostalgice dupa anumite locuri, vremuri, obiceiuri…oameni…
Ea si-a adus aminte de scrisorile care se trimiteau pe vremuri. Adevarat, asteptai cateva zile, dar era mai frumos cand verificai cutia postala. Acum, doar mesaje scurte, in locul felicitarilor alese cu grija in functie de nevoi: zile de nastere, sarbatori…
Daaaa…si acea asa-zisa “obligativitate” de a trimite prietenilor, familiei, vederi din locurile unde te duceai in concediu. Ca un semn ca ai ajuns cu bine…
In cele cateva ziare care circulau, existau rubrici unde tinerii, in special, isi trimiteau adresa pentru a corespoda cu altii din tara.
“Chiar, nu-mi aduc aminte ce ziare si reviste erau atunci. Doar de “Viata Studenteasca”, parca….Din cauza lor, intr-o vreme vroiam sa ma fac vanzatoare la un chiosc de ziare.”
“De ce?”, rade ea…
“Ca sa le citesc gratis pe toate…”
“Si ti-a trecut?”
“Nu ti-am demonstrat? Am dat-o pe balante si bilanturi….”
Stia ca am avut si eu ceva incercari de acest gen. Cand veneau scrisorile, le citeam impreuna.
A fost o vreme! Am primit multe scrisori, din multe locuri din tara. De la oameni nostimi, ciudati…oameni diferiti…Am triat…Am pastrat oameni de la care am considerat ca pot invata ceva sau afla lucruri noi. Apoi, am ramas cu 3-4…era obositor…si, in final, doar cu unul….Am fost prieteni (doar prieteni!) si ne-am scris, cred, mai bine de un an…Nu ne-am vazut niciodata. Nici nu era nevoie…Cred ca ne-am “intalnit” in perioada cand amandoi aveam nevoie de cineva care sa ne ajute sa mergem mai departe, sa ne descoperim, sa depasim anumite stari, situatii…
Nu aveam nevoie de mai mult…nu era loc de melodrame si obligatii…Cuvintele erau de ajuns!
Un fel de terapie….
“Chiar, erau cele mai misto scrisori pe care le-am citit. Stii ca te invidiam uneori?”
“De ce? Doar le citeai si tu…”
“As fi vrut sa am si eu asa ceva. Sa am experienta mea, personala…Va scriati zeci de pagini. Mi-aduc aminte, numerotai plicurile ca nu incapea totul intr-un plic…”
“Da, da…Pai, imi facuse observatie, la un moment dat, ca nu stia cum vin si se incurca in foi…Erau dati cand stateam pana la 2-3 dimineata sa scriu…Ai mei credeau ca invat si ma compatimeau…Ma simteam aiurea…”
“Ti-o luai daca te-ar fi vazut!”
“Probabil…Acum cand ma gandesc, era ca un fel de jurnal…Nici nu-mi dau seama ce scriam asa mult…”
Rad si-mi arunc ochii pe fereastra. E o dupa-amiaza frumoasa, tocmai buna pentru depanat amintiri.
“Nici n-ai sa crezi! Le mai am!”
“Ce? Scrisorile?”
“Da!”
“Nu cred! Cum le-ai pastrat? De ce?”
“Cu multi ani in urma am vrut sa le arunc. Oricum aruncasem tot din perioada aia. Stii ca acum imi pare rau? In fine…Am recitit cateva si mi-am dat seama ca fac parte din mine, din trecutul meu. A fost o perioada care m-a marcat, m-a ajutat sa vad lumea cu alti ochi. Nu aveam de ce sa le arunc. Nu faceau rau nimanui. Erau doar niste amintiri frumoase! Le-am purtat cu mine peste tot unde m-am mutat. Sunt intr-o cutie.”
“Ce tare! Sincer, ar fi frumos sa le recitim…”
“Ca pe vremuri….”
I se umezesc ochii….
“Iarta-ma, sunt proasta! Imi vine sa plang…”
“Nu esti…Sunt amintirile noastre…sunt mai mult decat niste scrisori…Ne-aducem aminte de locuri, de timpuri, de intamplari…de nebuniile noastre…E frumos sa ai de ce sa te bucuri, de ce sa-ti aduci aminte…Stii ce spuneam: in viata, cele mai frumoase sunt amintirile…”
Cateva minute nu spunem nimic. Suntem coplesite…
Sparg linistea:
“Sa nu razi! Le am intr-o cutie de cacao de pe vremuri…Imi placuse cutia…”
Deja rade in hohote…
“Numai tu puteai sa faci asta!”
“Nu-i asa?!”
“Tin minte ca aveau numar de ordine…”
“Pai, da…De la zodie mi se trage: fecioara meticuloasa!”
Ne amuzam grozav.
“Le-ai aratat cuiva pana acum?”
“Nu…sunt, undeva, intr-un colt de dulap…unde nu umbla nimeni. N-am facut un secret din ele…”
“Fiica-ta le va citi!”
“In mod sigur! Ei ii plac povestile vechi…pune intrebari despre trecut…ii place sa asculte…”
“Chiar…a ramas totul la nivel de scrisori?”
“Da…Candva, acum ceva ani, ne-am gasit pe net, pe undeva…Nu mai tin minte…Dar ne-am “pierdut”…Nu aveam timp…era o perioada agitata, fiecare cu ale lui…dar ne-a facut placere sa aflam lucruri unul despre altul…a fost o surpriza placuta…Suntem bine, asta conteaza…”
“Si, v-ati vazut, in sfarsit? Acum stii cum arata?”
“Nu…sau poate n-am stiut ca e el…Dar nu conteaza…Unii oameni, nu-i musai sa aiba chip pentru noi…Ei vin in viata noastra pentru alte motive, cu alt scop…”
………………..
Inca n-am apucat sa le citim. Sper sa vina timpul…
Obiceiuri vechi care leaga peste timp oamenii, prietenii….
Emotii si intamplari…
31 iulie 2017