A fost odata ca niciodata…
O inima singura, pe strada…
Alergand haotic printre oameni…
Alergand haotic printre vise…
Alergand haotic prin viata…
Iubeste, pulseaza, traieste, plange, suspina, se supara, se cearta…
E zambitoare, melancolica, obosita, dezamagita, disperata…
Si-alearga…alearga…
Intr-o zi s-a asezat pe-o banca…
Obosise…
Vedea in fata ei un mare gol…Timpul ei se sfarsise…N-a gasit ce cauta…
Dar ce cauta?
Nici ea nu stia prea bine…
Isi spusese candva ca va sti, va simti cu siguranta atunci cand se va intampla…
Dar nu se mai “intamplase”…
Ea si-a pierdut speranta…Inima…
A obosit…
Si-a pierdut increderea…
Si-a plecat capul sub puterea dezamagirii…
Se terminase!
De azi nu va mai alerga, nu va mai cauta, nu va mai spera, nu va mai zambi, nu va mai astepta…
Nu va mai fi….
Doar va exista!
Ploaia cade grea peste inima indurerata…
Se ridica, uda si infrigurata, sa plece spre casa…
“Ups! Pardon!”
Se ciocni, neatenta de ceva…
Ridica ochii speriata…
O inima mare, zambitoare, o privea…
“Pot sa-ti dau umbrela mea…Sa te insotesc pana acasa?”
Ea-l privea mirata…era incapabila sa articuleze un cuvant…
A spus ca nu va mai cauta, nu?
Nu va mai astepta, nu va mai spera, nu va mai fi…
Dar inima asta mare si frumoasa din fata ei, aparuta de nicaieri, spulbera intr-o clipa toate temerile…
Este gata s-o insoteasca…
Este gata sa-i aduca aminte, este gata s-o invete iar…sa IUBEASCA…
Chiar in ziua cand nu mai spera….
13 februarie 2018