…Cand sufletul e trist, orice loc de pe pamant pare lipsit de viata…

Urasc locul asta dar trebuie sa traiesc aici…cel putin, pentru o perioada de timp…

Trebuie sa vad in fiecare dimineata acelasi colt de cer, aceleasi acoperisuri, aceeasi copaci – batrani, cu crengi lipsa, incovoiati…parca in asteptarea unor vremuri mai bune…

Cumva, trebuie sa ma resemnez…

Insa e atata tristete in coltul asta de lume!

Incerc…incerc…incerc sa gasesc ceva bun in toate astea, ceva de care sa ma agat, ceva care sa-mi ridice moralul dimineata…

Sunt nebuna daca nu gasesc?

E ceva defect la mine?

Am pretentii prea mari?

Inchid uneori ochii…Sa nu vad, sa nu stiu…

Imi pun toate simturile in stand-by…

Intr-o zi am sa evadez!

Imi tot spun asta …imi repet ca sa pot rezista…

E speranta de care ma agat…Zi de zi, clipa de clipa…

Nu este vina nimanui! Pur si simplu, locul asta ma deprima.

Nu mi-a placut din start!

Am intors capul…

Am plans…

Am urlat…

Ca in pustiu!

Nu m-a auzit nimeni!

Iar cine m-a auzit, nu m-a inteles!

Stiu ca voi scapa! Ca voi gasi locul in care voi fi fericita…

Intr-o zi din asta, cu agonie, m-a strafulgerat un gand…

Sa scriu!!!

Da! Sa-mi creez o lume, propria lume, in care sa pot evada. E asa de simplu, nu?

Sa evadez fara sa evadez!!!

Zambesc…ca si cum am fentat viata, destinul…

Sa am locul meu in care sa ma refugiez. Si bratele calde care sa ma primeasca…si ochii…si vocea…

Vocea care sa-mi picure fericire in ureche…

Daca as avea in realitate toate aceste…detalii…as mai vrea sa plec? As mai vrea sa fug?

Cred ca e doar singuratatea care arunca urme de urat peste toate!

Dar eu scriu…si scriu…continui sa scriu…

Pun fericirea pe pagina…si zambetul…si speranta…

Cate vieti putem trai asa?

Cate experiente?

Trec ore…si ore…Simt cum mi se lipeste pixul de mana…devine o prelungire a mea…

As vrea sa fac o pauza…Simt ca ma stoarce de puteri povestea asta!

Intr-o zi, o veti citi si voi.

E necesara pauza…dar sa fie mica pentru ca mi-e frica ca pierd drumul…

Ma intind pe pat si inchid ochii. Ratacesc, zambind, pe acolo, prin imaginatie. Oameni, intamplari…ma asteapta…

Nu-si pot trai viata fara mine, fara fiorul din varful pixului meu…

Sunt fericita!

Stiu…stiu ca e doar o amagire, ca intr-o zi se va termina…

Dar e clipa mea, e momentul meu…si dreptul meu la fericire…

E, ACUM!

Ce voi face dupa?

Imi voi pune visele intr-un sertar si voi porni intr-o noua calatorie…

Uneori, asa se naste o carte, o poveste!

E frig, dar nu conteaza…Cerul pare mohorat in departare…

Am gasit acel “ceva” de care sa ma agat,  acel “ceva” care-mi da o urma de fericire.

Uneori nu dorm noptile…

Sar din pat…

Multe idei bat la usa imaginatiei mele.

Trebuie sa le pun repede pe hartie…sa “le traiesc”…sa nu le uit…sa nu le pierd…

In final, sunt naucita…nici nu mai stiu daca e noapte sau zi…

Nu mai stiu daca e noaptea de-aici sau cea de pe hartie…

Ziua de-aici sau cea de pe hartie…

Vieti amestecate!

Si sentimente, si frici, si zambete, si ploi, si lacrimi…

Ratacita in timp!

Pierduta…

Intr-o continua cautare…

Trec zile si nopti…si saptamani…Poate luni?

Oglinda reflecta un chip care nu-i al meu.

Ma caut!

Am uitat de mine…Am iubit-o doar pe cea din vis, pe cea de pe hartie…

Ea este frumoasa…zambeste…e fericita…iubeste…

Are flori in mana…

Strange toata lumina zilei pe chip.

Raman pierduta, cu privirea in oglinda…

Zambetul meu e trist, vechi, prafuit…Ca un tablou peste care au trecut sute de ani…

Dar tu esti aici…

Tu doar ai vrut sa depasesti o etapa si te-ai aruncat intr-o poveste…

Acum se termina…

Revii…

Strangi la piept teancul de foi si dintr-o data, lumina zilei iti pare mult mai clara.

Tu, ai de trait, ai de iubit…

Ai de imprastiat fericire peste lume!

Esti atat de ocupata!

Ai de trait!!!

Detalii…

 

16 mai 2018

 

 

 

Detalii…