Faceam saptamanal naveta intre doua orase. Doua ore de condus si cateva sate insirate de-a lungul drumului care ma obligau sa reduc viteza. Conduceam in noapte si totul era pustiu…Totul mi se parea pustiu…Parca puteam sa ating “pustiul”…O senzatie ciudata pe care n-o intelegeam…
” Doamne, ce-o mai fi si asta? ”
Neoanele stalpilor de lumina de pe marginea drumului aruncau pe gardurile caselor un galbui ciudat, cald…Nici tipenie de om…nici-o miscare in curti…
” Ce poti sa vezi din viteza masinii? ” imi spuneam…
” Lumea se culca devreme la tara….”
Si totusi, “pustiul” asta ma apasa….
Imi aduc aminte, cu ani in urma, am visat un satuc…Cu multe case, una langa alta, aproape….Multe stradute cu case albe, parca identice…Fugeam disperata printre ele…Cautam un om, doar unul….sa vad ca se misca ceva, ca exista viata….Nu era!
Doar in final, in fata unei case cu pridvor, ca la tara, tatal meu, cu capul plecat, isi facea o tigara. Nu m-a vazut, eu n-am strigat…Si-n vis stiam ca e mort….
” Pustiul” si “linistea” aia apasatoare din vis semana cu ceea ce simteam acum. Mult timp, cred ca vreo 3-4 saptamani m-a urmarit sentimentul asta…Starea asta ciudata…
Stiti ce inseamna sa te uiti la coroana mare a unui copac si sa simti tristete? O tristete apasatoare! O tristete imensa!
Stiam ca va pleca cineva!
Intr-o forma sau alta…Asta a fost gandul meu….
” Doamne, esti de-a dreptul nebuna! Numai tu poti sa spui asta! Parca-ti atragi ciudateniile astea,” imi spuneam.
Degeaba!
Nu puteam sa neg ceea ce simteam…Chiar daca nu intelegeam….Stiam ca din viata mea va pleca cineva…Totul era doar un preambul la tristete, si dor, si regret….
S-a intamplat!
Cateva luni mai tarziu.
Copacul cu coroana mare exista. E nucul batran de la poarta.
Oare de ce primim semne?
Si de ce nu stim sa le interpretam?
Ce-am face daca am sti?
………………………………………………………..
Vizitam des o doamna din apropierea orasului. Imi placea sa merg la ea. Avea o curte plina de flori si-un foisor in mijloc Imi spuneam ca, daca o sa-mi fac candva o casa, musai sa am loc in curte pentru asa ceva.
Rade.
” Stai linistita. Nu-ti faci tu casa. Tu esti legata de bloc, de agitatie, de zgomot. Te-ai plictisi la casa. Lasa, asa vii mai des la mine, la o cafea.”
Are dreptate. Imi place sa aud zgomotul strazii. Masini, sirene, tramvaie…Nu ma deranjeaza…
Si-apoi, intr-o zi, cand o asteptam in foisor….am avut, dintr-o data, acel sentiment de tristete apasatoare, de parere de rau…Ma uitam la coroana copacului de deasupra casei ca la un lucru pe care l-ai uitat, l-ai pierdut…Nici nu stiu exact sa explic…
M-am mutat in alt oras. Am pus cateva sute de kilometri intre noi….Nu stiu cand si daca o sa ne revedem….Mai vorbim la telefon….Era presentimentul despartirii….
……………………………………………………….
Nu stiu de ce sentimentele astea ciudate sunt legate de case si copaci.
De case mari, vechi, care-mi dau un fel de deja-vu…Senzatia de ceva familiar…ceva ce seamana cu un trecut…despre care, normal, nu stiu nimic….doar ca am fost cumva acolo…
Sunt insotite, de regula, de o lumina galbuie, blanda, calda si veche…foarte veche…un alt timp…
E un timp in care am fost?
E un timp in care voi ajunge?
Cine poate sti?!
Poate nu e nimic!
Doar….
…Ciudatenii….
20 iulie 2017