…….Cum am trecut mai departe…

……Cum am iertat….

……Nici eu nu stiu….

…Viata, anii, timpul, intamplarile, oamenii, Dumnezeu….ceva m-a ajutat….Intr-o zi m-am trezit mirata ca nu urasc, nu judec, nu plang, nu cert, nu supar, nu ma supar….Intr-o zi s-a intamplat ceva….

Nu spun ca viata a fost mai buna, ca necazurile au incetat….Dar am facut pace cu mine, cu trecutul, cu Dumnezeu, cu dusmanii. Viata n-a inceput sa fie mai frumoasa insa, nimic nu s-a comparat cu linistea sufleteasca pe care am dobandit-o.

Poti sa faci orice, sa induri orice daca ai liniste sufleteasca, daca ura si amaraciunea nu-ti mutileaza sufletul. Te simti impacat, eliberat, binecuvantat.

A fost un an…primul an…cand nu puteam  adormi daca nu aprindeam o lumanare ( pentru “el”!). Nu puteam dormi daca nu inchideam usa camerei cu cheia si daca nu lasam televizorul deschis. A trebuit, treptat-treptat, sa-mi inving fricile, cosmarurile, insomnia…

Cu ce ma ajuta usa inchisa?…Cu nimic…Era doar un simbol, autosugestie…Un fel de a-mi spune ca nimic rau nu ne poate atinge.

Televizorul?…Cand  ma trezeam din vise, din cosmaruri…aveam senzatia ca nu sunt singura.  O prostie poate dar asa am “functionat” atunci…

Lumina aprinsa pe hol ani de zile…ma ferea de intunericul unei case in care eram doar eu si doua suflete micute. Ca niste naufragiati pe o mare intunecata.

Ani de zile mi-au trebuit sa ma linistesc,  sa prind  curaj, incredere, sa respir  usurata…Ca un om care trebuie sa invete iar sa mearga, sa vorbeasca…

M-am izolat. Lumea imi facea rau. Lumina zilei imi facea rau. Ma simteam singura intr-un oras pustiu. Multi oameni treceau pe strada, pe langa mine . Si totusi, sentimental de singuratate era si mai coplesitor. Faceam repede cumparaturi, ca o fugara;  sau imi duceam copiii la scoala apoi zburam repede spre casa. Acolo era liniste…acolo inca erau amintirile , viata….acolo incercam sa tin trecutul in loc…Nu vedeam pe nimeni si nimic.

In unele zile ma suiam la volan manata de dorinta de a conduce in necunoscut. Fara tinta si scop. Simteam uneori o greutate imensa in piept cand ma uitam la scaunul din dreapta. Imi spuneam:

“ – E aici!….si lacrimile imi inundau fata…

Sunt multe amintiri din acei ani, primul si primii care ma pun si astazi la pamant.

Traiam intr-o continua agonie. Ma intreb  uneori  cum am scos-o la capat, cum am ramas intreaga, cum n-am luat-o razna.  Cred ca “el” si Dumnezeu mi-au calauzit gandurile, lacrimile, zilele, anii…Si asta, pentru ca aveam doua suflete micute care trebuiau conduse in viata.

E greu pentru o femeie doborata de moarte si dusmani sa fie si mama si tata. Sa fie in stare sa fie….Sa se puna pe ea deoparte pentru ca prioritatile sunt altele. Sa se confrunte cu lipsuri, usi inchise, viclenii, rautati, procese, afaceri despre care nu stii mare lucru si oameni gata sa-ti jure ca-ti sunt alaturi dar care o fac doar pana vad cat stii, ce stii si cum ar putea sa te pacaleasca.

Multi, multi oameni de felul asta am avut in jur in primii ani. Privind in urma, le vad chipurile cu ranjete ciudate , parca stand la panda, sorbindu-ti fiecare gest sau privire.

Da, ranjet…e termenul potrivit. Viata a avut , insa, grija de fiecare in parte pentru ca, se spune ca ce dai, aia primesti . Nu ma incanta si nu m-a incantat asta.  Era mai importanta linistea mea sufleteasca si pacea copiilor mei. Razboaiele alea interminabile, procesele, vorbele urate, ura, sicanele, ne-au schilodit sufletele. Si cred ca nici lor nu le-a fost prea bine chiar daca in asta pozau.

Cum e sa vezi ca oameni pe care ani de zile i-ai pus la masa, i-ai primit in casa, i-ai respectat, astazi iti intorc spatele si ridica iritati din umeri. Ba mai mult, incep sa povesteasca despre tine in stanga si-n dreapta. Inteleg, nu ma poti ajuta, nu vrei, interesele tale sunt altele.  Dar daca ma vezi deja  la pamant, de ce simti nevoia sa-mi calci pe piept, sa ma afunzi si mai tare. Tu, cel care mancai cu mine la masa, care ziceai ca suntem prieteni, ajungi acum sa spui:

“ – Proasta aia?….Da-o naibii!…Ce sa-I fac?”

Cum pui capul pe perna seara ? Cum te inchini? Cum te uiti la copiii tai stiind ca vrei sa-i furi pe altii?  Esti usurat, fericit, curat, impacat?

Cine stie?….Poate ca da….

Ajungi sa nu mai intelegi oamenii, lumea…sa nu mai ai incredere. Sa vezi cum loviturile mai mari le primesti de la cei apropiati, cei care-ti stiu viata si punctele slabe.

Bine…toti  “astia” au fost mai mult prietenii lui.  Eu…eram pe-acolo…eu…copiii…Ii erau prieteni sau interesele ii manau in lupta? Cand stalpul casei a disparut pe neasteptate, alegi sa mai dai un picior ca sa nu mai ramana nimic?

De multe ori, in timpul vietii, i-am spus ca nu are prieteni, ca nu stie sa si-i aleaga , ca nu se poate baza pe nimeni. Era iritat de fiecare data si prefera  sa se certe cu mine decat sa accepte asa ceva.  Astazi, poate ca de acolo, de sus, vede si el.

N-am cerut de la nimeni nimic. Nu e felul meu sa cer. M-am inchis in mine, am tacut, am mers mai departe, am inchis usa, am sters numere de telefon  si, in final, mi-am schimbat numarul.  Sa nu deranjez pe nimeni.

N-am raspuns la barfe, provocari, apelative….Nu-mi place sa ma cert. Nu aveam putere si nici de ce.

………………………………………………………………………

2 thoughts on “Dupa 10 ani…

  • May 14, 2017 at 8:31 pm
    Permalink

    Ma bucur ca ți -ai găsit liniştea , şi că te -ai regăsit pe tine . Poate ca Dumnezeu a vrut să scoți din tine femeia puternică , pentru că nu îți era dat să trăieşti toată viața în umbra unui ” el ” . Ai doi copii minunați Care au norocul să aivă cea mai bună mamă din lume. .
    P. S . Parcă îmi e dor de cafelele de pe 121 😚

    Reply
    • May 14, 2017 at 9:13 pm
      Permalink

      Multumesc….
      Si mie mi-e dor de 121…

      Reply